Posted by: portretist on: February 17, 2011
10 Decembrie, 2010 – portret scris ca să nu adorm, fiindcă nu făcusem asta cu o seară înainte
Iar acum A. nu mi se pare la fel de frumoasă, nu știu dacă s-a schimbat ceva la înfățișarea ei sau așa a fost de la începutul facultății și eu nu am observat.
Să fie părul ei? Clar nu-i stă bine cu acea șuviță tăiată, arată ca și cum ar avea un ciuf în frunte.
Și parcă nu mai are aceeași gură. Țin minte că înainte avea o gură de copil sau acum are o gură de copil puțin botos și înainte buzele ei erau mai senzuale. Ah! Somnul ăsta!
Sigur e părul, face ca gura ei de copil, cu buze moi, să arate ridicol, nelalocul ei.
Dar nici dinții nu știam că-i are așa… mici și albi, ca niște dințisori de copil. Recunosc, A. e foarte dulce, iar într-un astfel de chip aș vrea să o sărut pe buzele ei moi. Ușor, apoi am să mă retrag, o să mă uit în ochii ei albaștri, ea o să-mi zâmbească dulce, așa cum numai fetele știu să o facă și o să-mi presez din nou, mai tare, buzele mele uscate pe ale ei, roz, moi, ude, stătute mereu într-un botic mic.
Posted by: portretist on: February 3, 2011
8 Decembrie, 2010
Mă surprind fredonând o melodie, oare am prins ritmul muzicii care se aude de dincolo de ușile închise sau e ceva ce am compus singur. Ridic capul spre tavan, vrând să-mi opresc compoziția, dar simt în aer un parfum și trag adânc în piept, setos; de când nu am mai făcut asta, îmi era dor. Îmi îndreptul gâtul și o văd… râde… sub ochi îi apare o dungă, nasul i se ridică puțin, apoi își arată dinții. Râde cu gura deschisă și totuși nu se aude nimic, de parcă ar fi o actriță dintr-un film mut. Ah! Cât de mult poate să incite această femeie. Nu sunt nebun! Chiar dacă îți plac sau nu astfel de femei, nu poți rămâne indiferent la înfățișarea și purtarea ei. Un păr negru aranjat ca după modelul actrițelor franceze din perioada interbelică, prins la spate într-un coc mic, iar unele bucle încadrează o față albă, cu buze roșii.
Doamne! Ce prezență neobișnuită și atrăgătoare e! Doar cât încerc să-mi reamintesc chipul ei și simt cum partea stângă a corpului, de la umăr în jos, până la brâu, e cuprinsă de un fior ce pornește de la inimă. Ce ireală e! Aș vrea să o strâng în brațe, să-mi ating obrazul de buclele ei și să simt cât de reală e, de fapt. Și de vie; mai ales când râde. O fi fericire… de acolo să vină oare tot farmecul ei?
Iar la final, reușesc să-mi strecor privirea către ea, prin capete plecate ca să audă diverse șoapte și îi văd ochii; sunt negri, întunecoși, cu o umbră în colțul din dreapta, deasupra cearcănelor.
Nu am mai spus un lucru: când râde, are o față drăcoasă, cum i se ridică puțin nasul și gura i se deschide, iar buzele roșii descoperă două șiruri de dinți albi.
